Subiect: romanul Libertate, Editura Cartea Româneascã, 2016
Autor: Irina Petraș
Sursa: Apostrof, nr. 12/2016
Pânza de pãianjen a libertãţii
Deloc pasionata de măcinarea in gol a dezbaterilor televizate, simplu nutreț mediatic fără urmări practice (nicio rană pe care s-a pus degetul de vreo doua decenii incoace n-a dat semne de vindecare!), am deschis cartea lui Bogdan Teodorescu (Libertate, Bucuresti: Cartea Româneasca , 2016, 268 pagini) fara prejudecăți, incitată de textul escortă semnat de Horia Gârbea: ,,Cartea are toate datele unui roman de succes: acțiune palpitantă, suspans, personaje puternice care-și prezintă hotărâte punctele de vedere, ironie și un final neasteptat. Dar este mai mult decât o narațiune antrenantă. Există în acest roman un plan de profunzime tulburător, o privire in abisul unei societăți – cea românească a inceputului de secol XXI – întocmită greșit, imprevizibilă, capabilă să distrugă vieți cu un cinism absolut. Un strat social destinat aparent succesului, relaxat și superficial trăiește, fără s-o știe sau ignorând pericolul, pe muchia prăpastiei’’. Am inceput lectura suspendat, fără a-mi recapitula intâlnirile anterioare cu scriitorul, cu cărțile sale. Foarte bine scrisă, cartea începe abrupt, te afli dintr-o data printre oameni mai mult sau mai puțin obișnuiți care își vorbesc firesc, dezinvolt, mult, despre toate nimicurile cotidiene. Deși ,,calitatea zgomotului’’ care bruiază auscultarea interioară e menționată anume („Prietenii lui Dan au mereu această calitate a zgomotului. E atâta zarvă in jurul lor, încât uiți de orice și te simți eliberat. Ești înghițit de o voioșie de împrumut, ceva ce n-are legatură cu tine, dar care te acoperă și te rupe de orice supărare”), o doza cam prea consistentă de probleme amoroase m-a făcut circumspectă. Nu gust deloc asa – numitele ,,romane de dragoste’’, nu urmăresc telenovele. Paginile amenințau sa se inece in siropuri, filele mi se lipeau, îngălate, de degete. Curând, însă, personajelor li se acorda acces direct in pagină (procedeu foarte la modă în proza de azi, de la noi și de aiurea, care nu-mi displace deloc- sugerează diversitatea unghiurilor de vedere, introduce necesarul relativism al perspectivei). Pe nesimțite, dar destul de alert, fără băltiri, dar și fără a face rabat de la detaliul psihologic ori de cadru, cartea incepe să taie în carne vie. Te oprești la fiecare pagină, aprobi, meditezi, te înfiori. Radiografia e nemiloasă, dar și blurată, cât să nu te împotmolești într-o singură explicație / interpretare. Pe măsură ce personajele sunt mai agitate, cuprinse de furie, rușine, disperare, zbucium, desenul din covor se limpezește, cartea e tot mai coerentă, îi descoperi biografia și bibliografia. Fără ca asta să pună în pericol plăcerea lecturii.
Fac o pauză de documentare. În Cinci milenii de manipulare, citesc despre presiunea sporită a fenomenului comunicațional asupra societății grație proceselor tehnologice: ,,Omul modern este o victimă probabilă a propagandei, omul modern este o victimă sigură a manipulării din partea organizațiilor politice, dar si a celor comerciale sau de media. Omul modern este măsurabil din punct de vedere sociologic, este determinabil din punct de vedere psihologic, el este parte a unui organism complex, dar perfect analizabil care se numește opinie publică. […] Un individ unidimensional prins între multiple canale de comunicare’’ . Adaug o mărturisire a prozatorului:
,,Am fost întotdeauna interesat de felul în care se comportă individul pus fața în fața cu ceilalți, cei pe care îi cunoaște sau cei pe care nu-i cunoaște, dar este judecat de ei; cum se comportă individul acuzat de comunitatea sa ori de societate, fie că se consideră sau nu vinovat , cum se comportă individul adus în situația de a se lupta cu forțe mult superioare lui nu pentru un țel impresionant, ci doar pentru propria lui supraviețuire și pentru reîntoarcerea la normalitatea pierdută- reîntoarcerea la viața din interiorul iluziei’’. Tema a fost deja abordata în Spada și Baieți aproape buni. Cele trei romane, cum bine observa Marius Miheț, ,,pot fi citite ca o trilogie a manipulării’’. Lucru pe care autorul îl recunoaște singur, de altminteri: Libertate încheie o trilogie ,,în care nu există nici personaje și nici linii comune epice, ci doar dezvoltarea a trei cadre din societatea românească post-revoluționară, fiecare urmărind aspecte ale spațiului public românesc- zona politică , media, dar și viețile cetățenilor’’ .
Personajele sunt smulse brutal din convingerea că indiferența față de politic securizeaza, că nimic din ce se întâmpla afară, dacă nu iei în seamă, nu poate tulbura calmul și armonia pe care le-ai construit în intimatea vieții de familie. Sonia nu este interesata de politică, nu se uită la televizor, nu citește ziarele. Se așteaptă ca indiferența ei să fie răsplătită cu o indiferență egală , să nu fie agresată de cei din afară. Dar lucrurile nu stau așa, ,,nimeni nu este în afara acestui joc’’ , ,,politicul și politica se află practic, printre noi, cu toate aspectele lor: și cele pe care le înțelegem și cele pe care nu le înțelegem sau nu le acceptam’’.
La început, am fost tentata să fiu de acord cu o voce foarte bine modulată de pe net (Ana) care zice: ,,să ai așa peniță și să te știe (aproape) toată România ca analist politic?! Să scrii astfel de romane si să-ți pierzi vremea pe la televizor, prin talk-show-uri ?’’ Dar mi-e la fel de limpede că, fără această cunoaștere de aproape, dinauntru și chiar parțial ,,academizată’’ , Bogdan Teodorescu nu putea scrie așa cum o face. Și-a ascuțit penița confruntându-se cu toate culisele, cu toate mizeriile, cu toate jocurile și dansurile de societate. De societăți, aș zice, fiindcă România de azi, lumea de azi e una harțuită, hărtănită, ruptă în bucați care se cred independente, dar pe care le joacă pe degete sistemul, el insuși inconștient. O lume ,,fluidă’’ , cum se spune în Băieți aproape buni, neînchegată, alunecând pe nesimțite din alb în negru și inapoi. Viața nu e un film american, unde ,,nu e sigur că câștigă mereu binele, dar sigur întotdeauna răul e învins’’ .
Libertatea e o pânză de păianjen, la pândă, insinuantă, subversivă, imprevizibilă. Ea se poate țese în cel mai tainic ungher al adăpostului tău de fiintă dornică de privacy. Emoția frisonantă pe care o transmite cartea se datorează unui truc de arhitectură românească mai puțin luat în seamă de comentatori. În prima parte a cărții, personajele sunt ficțiuni, pactul este respectat și cititorul află cele mai intime secrete ale lor privind dezinvolt prin gaura cheii pe care i-o pune la dispoziție orice poveste cu și despre oameni. Vorba lui G. Simenon, oamenii urmaresc fascinați detaliile cele mai marunte, mai banale despre viața omenească pură și simplă dacă acestea se reproduc aidoma pe scena teatrală ori românească. Treptat, lucrurile iau o întorsatură foarte bine regizată. În cartea lui B.T., personajele descoperă că viața lor intimă este transcrisă intr-o carte care, culmea, le e dedicata. Dintr-o dată, pactul e sfâșiat. Personajele, ultragiate, devin cumva oameni adevărați, de vreme ce viața lor a devenit sursă de insirație pentru o altă carte, care, deși ficțiune, e stanjenitor de adevărată. Dubla oglindire e amețitoare. Oricât de nerușinate, amănuntele vieții omenești stau legitim în filele unei cărți dacă pactul ficțiunii e respectat , iar viața tainică a individului nu e violată. Când, insă, convorbirile telefonice private, e-mailurile, sms-urile, chat-urile de tot soiul au devenit bun public, viața nu poate merge mai departe. Exhibarea secretelor umane poate fi oricât de violentă intr-un roman (piața o cere!), te poți recunoaște, în taină, intr-un segment sau altul, poți spiona nepedepsit oricâte intimități, dar e de nesuportat când romanul e despre tine și e scos pe tarabă! ,,Sistemul’’, în sens foarte larg, spionează și manipulează fără restricții. Axiomatic și ignorabil când e vorba, vag, despre toți ceilalți. Dar când toate vorbele tale secrete pot fi utilizate de oricine, din interes obscur, din capriciu, pentru amuzament, lucrurile nu mai stau deloc bine. Dintr-o dată, nu doar Caius e muritor.
Radiografia e a societății românești de mileniu trei, dar e și a lumii noastre fermecate de ,,calitatea zgomotului’’ propagata prin toate mijloacele de socializare. Libertatea de a comunica liber se preschimbă în cea mai teribilă pierdere a identității si autonomiei. Acesta e avertismentul cel mai puternic al romanului: ,,marea flecăreală’’ în care ne bălăcim cu voluptate e (sin)ucigașă.