Subiect: romanul Libertate, Editura Cartea Româneascã, 2016
Autor: Nicoleta Salcudeanu
Sursa: Contemporanul nr. 11, iulie 2016
Despre perceptie
Bogdan Teodorescu nu este un autor comod. Este unul proteic care, in loc sa-si alterneze valentele, le asmute toate deodata, astfel ca intrezaresti in spatele naratorului ubicuu, cand pe povestas, cand pe analistul politic, cand pe jurnalist. E, de fiecare data, cate ceva din toate. Poate din asta i se trage prozei sale caracterul neobisnuit. Asa se intampla si cu cel mai recent roman al sau (Libertate, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2016). Acesta pare sa fie facut din doua romane. Primul intimist, polifonic, feminin, al doilea, care se infatiseaza cititorului abia la sfarsit, caustic, nemilos, cinic. Primul, mai mult literatura; al doilea si cel mai restrans ca dimensiune, publicistica, analiza politica, pamflet. Doua romane intr-unul singur. Ceea ce au in comun este jocul de identitati si atrocitatea cu care scriitura poate sa intervina in viata reala a omului. Vedem cum fictiunea poate strivi viata traita.
Povestea, asa cum o rezuma Horia Garbea pe prezentarea de pe coperta , e destul de banala: ,,Bucuresti. Romania. Secolul XXI. Ea, doctorita de succes, proprietara a unui camin de lux pentru batrani cu multi bani. El, chirurg faimos, venit dintr-o familie de medici foarte influenta. Un copil reusit. O casa splendida. Un grup de prieteni vechi, bine aranjati in viata. O existenta proiectata sa functioneze perfect pana la adanci batraneti. Doar ca, de nicaieri, apare un soc. Si totul se rupe – familie, prieteni, avere, pozitie sociala, relatii, siguranta -, iar personajele se trezesc singure in fata unei lumi cu care nu mai au nici o legatura, lumea reala- frica, neincredere, vinovatie, abuz, tacere”. Derularea lenta a povestii doctoritei Sonia Craiu, poate prea repetitiva, imbibata de locurile comune ale traiului burghez indestulat, ne contureaza o femeie nu foarte culta , dar nici proasta, usor placida si mult prea obsedata, in negativ, de familia sotului ei. Antipatia acesteia pentru cumnata sau soacra frizeaza trivialul fiind, poate, un efect scontat de autor pentru a impregna literaritatea primei parti a romanului cu banalitatea cotidianului. Toate personajele, de fapt, sunt atat de sterse, cu o conversatie mai mult decat anosta, incat lumea pe care o infatiseaza e una a faptului divers marunt. Pare alcatuita din cele mai nesemnificative anunturi de mica publicitate. Suprafata pigmentata cu un pic de snobism, cu un pic de barfa, face ca insignifiantul sa apara intr-o ipostaza autodescriptiva si autodevoratoare.
Nici lumea din azilul de lux nu e mai colorata. Evenimente minuscule, orgolii micute, singurul lucru semnificativ este plantarea, in apatia generalizata, a unui subtil joc de identitati. Rezidentilor li se arunca o momeala, tema unei discutii, prin care ei sa-si valorifice sau chiar sa-si resuscite individualitatea , ba chiar sa o contrafaca. ,,Pacientii se adunau in salon pentru discutia de dinainte de pranz. Era unul din punctele tari ale clinicii noastre si unul din momentele-cheie al zilei, interactiunea coordonata dintre oameni de peste saptezeci de ani, facuta sa le forteze creierele, sa le dea dimensiuni noi de dialog, sa-i puna sa munceasca si sa gandeasca si separat, inainte de intalnire, si impreuna. Uneori chiar unii impotriva altora (…) Eram atrasa de ideea experientelor de viata nestiute, ascunse in memoria unor oameni care nu mai simt nevoia sa spuna nimic despre ei fiindca au impresia ca totul s-a terminat. Am constatat un timp ca, de fapt, vor sa-si aduca aminte si vor spectatori pentru aceste amintiri, vor sa se mandreasca din nou cu realizarile lor, nu doar cu ale fiilor si ale nepotilor” . Jocul acesta aduce cumva cu vanitatea si contrafacerea de sine pe care le implica – si autorul cunoaste bine forta de persuasiune a mediului online – facebook-ul. Dar si aceasta fata ludica a plictisului apare ca una de rutina. Totul programat, nimic proaspat nu se ridica la suprafata, doar mitomanii sau namoluri ale orgoliilor scapatate. Astfel apare doamna Schwarz, o veritabila Seherezada ce recurge la aceleasi tertipuri narative ca mai celebra sa inaintasa (,,Doamna Schwarz s-a oprit din povestit, s-a uitat la asistenta, a zambit si a promis ca va continua saptamana urmatoare”). Este un caz tipic de masluire a identitatii. De fapt doamna Schwarz nu este decat o colectionara de biografii. Si iata cum quid pro quo-ul isi face subtil simtita prezenta. De aici pana la furtul de biografie nu mai este decat un pas.
Momentul raptului este marcat de aparitia in peisaj a unui romancier sau, mai degraba, a romanului sau pe care personajele din jurul Soniei incep sa-l citeasca. Este vorba de romanul Libertate, introdus prin truc omonimic de catre Bogdan Teodorescu – nu fara autoironie, scris de ,,cel mai in voga romancier de cucoane din Romania”, Sorin Bratu. Irina, Doru, Lori citesc cartea si, pe masura ce inainteaza cu lectura, devin tot mai nelinistiti si chiar socati. Romanul contine elemente numai de ei stiute, secrete si confesiuni ale Soniei, brodate intr-o maniera malefica. Imaginea personajului feminin din carte apare din ce in ce mai terfelita si devine tot mai evident ca prototipul acestuia este Sonia insasi. Problema este ca Sonia nu l-a intalnit in viata ei pe Sorin Bratu. Iar micile ei confesiuni si elemente extrase din biografia ei sunt in asa fel mixate, incat sa o compromita. Pericolul e ca romanul poate fi citit de sotul ei, doctorul Craiu, care poate cadea in capcana autenticitatii elementelor biografice incluse si sa se lase inselat de imaginea falsificata, profund compromisa, a sotiei sale. Si aici incepe eroziunea.
Personajul Soniei devine captiv in moara de macinat reputatia, imaginea ei e tarata prin capitole care nu intamplator poarta nume de cunostinte, de amici. Rand pe rand, capitolele Miruna, Lori, Irina, Maria, Dan, nu fac decat sa razuiasca, putin cate putin, reputatia Soniei. Ea devine o insecta neputincioasa prinsa in plasa unui paianjen nestiut. Bineinteles ca se ajunge la divort si la prabusirea intregului esafod social pe care familia Craiu il construise. Si ca lucrurile sa fie si mai complicate, apare un capitol autoreferential, dupa toata insiruirea de nume de mai sus. Capitolul de numeste Autorul. (…) Care…nu e autorul. ,,Nu…Nu sunt eu autorul. (…) Eu sunt Mario Popescu. Dar de niste ani buni sunt Lars. De ce Lars? Mai degraba de ce Mario?” Acest nou personaj narator, cu complicitati evidente cu autorul insusi, o cunoaste pe Sonia abia dupa divort. O Sonia deprimata, dezechilibrata, ,,slaba moarta, cu cearcane consistente, (…) era prototipul aproape sablonizabil al bolnavului de nervi”.
Mario devine captivat de povestea Soniei si – trebuie spus, e un personaj cunoscut prin participari la talk–show -uri televizate, dar retras in ultima vreme. Sa nu ne lasam insa prinsi in capcana de a crede ca este un alter ego a lui Bogdan Teodorescu, caruia, trebuie sa recunoastem, ii cam place sa se joace cu identitatile.
Mario sau Lars, obligat de un scandal de culise sa renunte la televiziune, e dispus sa investigheze firele obscure ale afacerii care au transformat-o pe Sonia intr-o proscrisa. Si aici se declanseaza partea romanului cinic, jurnalistic. Investigatia lui Mario conduce catre maruntaiele tenebroase ale realitatii pe care o traim cu totii. O lume a catuselor, a procurorilor, a arestarilor si a disparitiilor. Aceasta parte a romanului pare mai verosimila decat realitatea insasi. Un om obisnuit, sters, inocent, poate cadea in orice moment in jocul malitios a unei realitati aberante. ,,Mie nu mi-a trecut prin cap, in toata perioada mea de glorie, in care des, foarte des, bot in bot cu tot soiul de ofiteri si tot soiul de baieti care trageau sfori, auzeam si vedeam cum trag sforile alea, cum fac si desfac politica si politicieni, cum fac bani, cum omoara sau inventeaza afaceri. Nu mi-a trecut prin cap nici ca, de nenumarate ori, informatiile, pe care mi le dadeau, erau in primul rand utile pentru ei. Niciodata nu m-am identificat ca fiind doar o piesa a jocului lor. Dar la asta foloseste orgoliul. Sa nu vezi realitatea decat atunci cand te musca de nas. Ii auzeam cum povesteau de telefoane interceptate, de ambientale si de mailuri redirectionate, de clone de telefoane si de camere ascunse in dormitoare, dar nu m-am gandit niciodata ca mi se poate intampla si mie”. Personajul principal al romanului Libertate este tocmai aceasta tesatura monstruoasa de spionare reciproca, aceste vase comunicante ale opresiunii care, nu stim cum si cand, pe nesimtite, au devenit firesti si, oroare, au fost acceptate de oameni. Personajul principal este ceea ce ne-am obisnuit cu totii sa numim Sistemul. Lui i-am ,,acordat puteri absolute si lipsite de orice responsabilitate asupra proprietatilor noastre, asupra banilor nostri, asupra vietilor noastre si asupra persoanelor noastre. Asa ca ei sunt stapanii nostri”. Oameni banali, normali, fericiti, nefericiti, oameni simpli ca noi pot sfarsi in dintii acestei fiare, folosindu-se ea de nestiinta si naivitatea noastra. Exista si leac, si e la indemana noastra. ,,Sistemul exista atata timp cat oamenii cred in mesajele lui. Cred in modelul pe care il propune. Cu cat mai multi oameni sunt sceptici, cu atat mai multi oameni incearca sa gandeasca, sa analizeze ce aud si ce li se intampla, cu atat sistemul devine mai slab”. Singura posibilitate de eliberare locuieste, asadar, in mintea noastra. Renuntand la infantilizarea fortata, eschivandu-ne de la spalarea de creiere, gandind cu capul nostru si nu cu al mediilor intoxicante, informandu-ne de la prima sursa, pastrandu-ne statura dreapta, putem iesi din sclavie. Un roman grav, un roman incomod, un roman de citit.