Subiect: romanul Libertate, Editura Cartea Româneascã, 2016
Autor: Emil Lungeanu
Sursa: Revista Luceafarul, nr 6/2016
Citeam deunăzi, la un miting, pe pancarta unui tînăr jihadist agitat şi ameninţător – tipul european comun al zilei de mîine: „Your desire to live free and be happy is an insult to my cultural tradition. Freedom go to hell! Behead those who insult Islam!” („Dorinţa de a trăi liber şi de a fi fericit îmi insultă mie tradiţia culturală. La dracu cu libertatea! Insultătorilor Islamului să li se taie capetele!”). Iar din chemarea lui am înţeles numaidecît de ce avea capul înfăşurat în bandaje precum omul invizibil al lui Wells.
Şi totuşi, dacă-i vorba de avertismente pentru păcatul libertăţii, există alţi justiţiari şi mai periculoşi decît mascaţii ăştia de pe străzile Occidentului slujitorii plaivazului. Să te păzească Sfînta Cenzură de răzbunarea lor! Ei n-au nevoie de atentate cu tiribombe, ei te pot face bucăţele cu un simplu creion. E de-ajuns o carte pentru a transforma în moloz chiar şi granitul unui cuplu ideal precum al doctorilor Dan şi Sonia Craiu, caz examinat de noul roman al lui Bogdan Teodorescu, Libertate (Editura Cartea Românească, 2016 ), după toate regulile perspectivismului. Da, e destul să fabrici o poveste care să coincidă frapant cu cîteva din datele realităţii, restul îl va face în mod automat ceea ce psihologii numesc „falsitatea enumerării circumstanţelor favorabile” . Nu contează dacă ce ai scris acolo este adevărat sau nu. Oamenii cred oricum ceea ce vor ei să creadă. Cetăţeanca model Sonia Craiu, exemplu de cuminţenie şi de reuşită personală demn de invidiat, are într-o bună zi ghinionul să-i fie dedicat romanul „aproape porno” al unui autor de chicklit (literatură de consumaţie pentru dame), în a cărui eroină s-ar fi putut recunoaşte ca în oglinda din baie dacă aia n-ar fi fost învinuită de păcatul fornicaţiei. Demascare, calomnie ori hazard? Nici reputaţia fără cusur a împricinatei, nici vehemenţa negării oricărui derapaj adulterin, nici măcar reabilitarea tardivă adusă de dezvăluirea tenebroaselor maşinaţii din culisele cărţii buclucaşe nu vor putea împiedica lucrurile s-o ia razna. Oare Flaubert nu împărţise pogoane de dezminţiri speriat ce ditamai who’s who declanşase Madame Bovary? Şi totuşi, cazul otrăvirii nefericitei consoarte a doctorului Delamare, ce-i fusese semnalat de Louis Bouilhet la apariţia ştirii în presă (1848), îl inspirase fără doar şi poate, fie el altoit sau ba cu acel „Document Pradier” (Memoires de Madame Ludovica) descoperit abia un veac mai tîrziu de Gabrielle Leleu. Iată deci aprinse controversele în cercul de rubedenii și amici intimi ai cuplului de aur, scoase de la naftalină vechile conflicte, „pus gunoiul pe masă”– după expresia consacrată de un director al companiei Du Pont. Trecută astfel din gură-n gură, bomboana de căsnicie a cuplului perfect se topește treptat în salivația abundentă a dialogurilor. Tehnica narativă a acestor comentarii lasă să se întrevadă vasta experiență de specialist în comunicare a lui Bogdan Teodorescu și gustul personal pentru studiul behaviorist al judecării individului de către societate într-o țară de flecari, unde aruncarea pietrei este cel mai practicat și cel mai entuziast dintre sporturile de masă, iar moartea caprei vecinului cea mai frecventă rugăciune creștină. El și-a structurat romanul ca pe un studiou radiofonic la pupitrul căruia stă mereu cu mîna pe un comutator de voci, chemîndu-și din regie la microfon personajele rînd pe rînd cu fiece nou capitol. Această multiplicare a perspectivei narative are darul de a contracara efectul de îngustare (așa-numita „restriction du champ” din teoretizările lui Georges Blin), cum și avantajul de a pune ordine dirijoral după principiile din canto (urechea umană nu poate distinge într-un cor mai mult de patru voci), fără de care faconda personajelor ar deveni aiuritoare pentru cititorul lipsit de ureche muzicală. Dar, dacă n-ar fi fost limbarița asta analitică de viță derepopesciană, dacă romancierul ar fi optat pentru surdina monologală, atunci s-ar fi ratat această incitantă lecție sociologică și am fi avut acum în locul ei, foarte probabil, un indezirabil și puturos roman psihologic (adică, în memorabila definiție a lui Moisil, „o anecdotă în care nici ascultătorii și nici povestitorii nu înțeleg ce se întîmplă”), a cărui junglă de rațiocinări și tribulații nu era cu nimic mai orientativă pentru cititorul debusolat. Apoi, nu trebuie pierdut din vedere că la testul de rezistență este supus, laolaltă cu cuplul central Craiu, și întregul grup de sateliți din jurul acestuia, care nu poate subzista de sine stătător, așa cum corect se anticipa undeva: „Fie că e vinovată Sonia, fie că e nevinovată, atmosfera în grup tot se va srtica”. Fiindcă secretul coeziunii unui grup e compromisul ascunderii gunoiului sub preș, așa-zisul sindrom al „elefantului din sufragerie” întîlnit în orice sistem închis de tip corporatist (i.e. bazat pe relații de codependență): mai bine închizi ochii decît să te alegi cu niscaiva conjunctivită. Altfel, dacă vrei să faci pe eroul, luîndu-te în coarne cu realitatea care pute, vei rămîne pe cont propriu, ca Rambo: „După o viață dusă împreună cu alții, descoperi cît de singur ești. Cît de singur ai fost”. Morala fabulei calcă, așadar pe urmele Nazarineanului: „Adevărul vă va face liberi”, dar prețul libertății este singurătatea. Sau mai curînd pedeapsa, conform acelui paradox judiciar al lui Moise din Împăratul norilor: „cea mai îngrozitoare pedeapsă era să-l lase să trăiască în libertate”.
În rest, ce mai tura-vura: romanul e atît de bine întocmit, încît parcă l-aș fi scris eu. Cum o va scoate totuși la capăt Bogdan Teodorescucu tăietorii ăia de capete pentru îndrăzneala de a-și fi luat porția de Libertate? Doar Allah știe. Un lucru însă este sigur. Cartea sa enervant de bine scrisă te face să înțelegi în fine de ce, asemenea doctoriței Sonia Craiu, lumea nu mai citește cărți în ziua de azi. Da, cărțile îți fac viața praf, dacă te încurci cu ele, lumea din jur te părăsește și rămâi singur. Mai dă-le-n mă-sa. „Vei aduce nenorocirea pe capul nostru! Ce e mai important, eu sau Biblia aia?” Am citit asta într-o carte de Bradbury.