Romanul Băieţi aproape buni, Editura Tritonic, Bucureşti, 2010
Autor: Mircea Pricăjan
Sursa: Revista de Suspans
Pe Bogdan Teodorescu lumea s-a obişnuit să-l identifice cu imaginea sa de la televizor, cu expertul în probleme politice care are întotdeauna o opinie pertinentă de împărtăşit. Mie mi-e clar, după ce am citit romanul Băieţi aproape buni, că de-aci înainte îl voi considera pe Bogdan Teodorescu întâi şi-ntâi scriitor.
Ne aflăm, conform succintei fişe bio-bibliografice din carte, la al doilea roman al autorului, după Spada. Tot de acolo aflăm că traseul profesional este punctat de mai multe posturi în instituţii care au legături mai mult sau mai puţin directe cu politicul. Iar acolo unde vine vorba de politică, gândul zboară imediat la manipulare. Iar Bogdan Teodorescu s-a remarcat tocmai printr-un atare studiu. Cinci milenii de manipulare se intitulează şi a apărut în 2007, devenind degrabă un veritabil bestseller românesc. Ei bine, şi în Băieţi aproape buni tot despre politic şi manipulare se face vorbire.
Ioana Arsene este o jurnalistă de succes, în pofida vârstei ei fragede. A fost ajutată însă de cine trebuia, atunci când trebuia, şi a ajuns astfel să-şi etaleze talentul în lumina celei mai luminate rampe. Numai că tocmai ceea ce i-a adus succesul, într-o zi îi aduce pierzarea. Anchetele ei curajoase prin care îi demască pe cei mai puternici oameni ai zilei ajung la capăt. Şi ajung dintr-o aparentă prostie. Pe când investighează o afacere mai veche care îl implică pe Doru Vrană, unul dintre cei mai bogaţi afacerişti ai ţării, dar şi pe un actual ministru şi pe un general SRI (firele duc însă mult mai departe, chiar la Preşedintele în funcţie, care la vremea făptuirii matrapazlâcurilor era, surpriză, primarul Capitalei), Ioana Arsene este ucisă de un bodyguard drogat. Cadavrul ei este dezbrăcat şi abandonat într-o pădure. Cazul e preluat de şeful de poliţie Anton Vasile şi instrumentat de adjuncţii lui, Florea şi Bucur.
Ancheta la care asistăm reflectă la perfecţie tot ceea ce vedem la televizor în astfel de cazuri, cu singura menţiune că în cazul romanului de faţă avem prilejul unei ocheade dincolo de cortină. Această voce de insider vine din partea lui Nea Vio, un fost nomenclaturist pe vremea comunismului şi actualmente proprietar de local bucureştean. Nea Vio este personajul din umbră, păpuşarul, cel răspunzător pentru ascensiunea jurnalistei Ioana Arsene şi pentru tentativa de demascare a fărădelegilor Preşedintelui în funcţiune. Un vârstnic bântuit de propriu-i trecut care ştie bine că singura şansă de scăpare este atacul – cu cât mai insidios, cu atât mai bine.
Romanul lui Bogdan Teodorescu este unul exemplar nu atât prin subiectul ales şi nici chiar prin modul de expunere (naraţiune la pers. I sg, fragmente de rechizitorii, decupaje din ziare, pasaje scrise în “dulcele stil clasic” şi pasaje scrise cu aplomb, ca într-un thriller de secol XXI etc.), cât prin decupajele de viaţă la care autorul apelează pentru a insufla credibilitate intrigii principale. Suntem trataţi, astfel, cu tot ceea ce înseamnă România post-decembristă rezumat expert în scurte crâmpeie de viaţă ori numai detalii bine plasate. Şi totul integrat în corpul romanului, astfel încât nicio clipă nu-ţi poţi spune că acelea ar fi nişte apendice contra naturii.
Bogdan Teodorescu oferă în Băieţi aproape buni romanul românilor aşa cum i-au făcut istoria şi propriile slăbiciuni să fie. De va fi să ne schimbăm vreodată şi să uităm cum am fost cândva, Băieţi aproape buni va trebui să citim, nimic mai mult, întru aducere aminte.