(Interviu aparut in numarul de februarie al revistei ELLE Romania; realizat de Mihaela Frank)
ELLE: Este evident ca romanul Libertate are mai multe chei. Puteți să ne dezvăluiți una dintre acestea, poate cea pe care o considerați cea mai importantă?
BOGDAN TEODORESCU: Cred că vorbim prea puțin despre drepturi și prea puțin despre libertăți, iar atunci când le pierdem, suntem total nepregătiți în fața calamității. Cred că suntem prea puțin conștienți de forța autentică a sistemului și de mișcarea sa continuă spre acumularea de tot mai multă putere. Și mai cred – și despre acest aspect este vorba în Libertate – că nu suntem protejați nicăieri, că nu există nici o insulă miraculoasă, nici o oază individuală, nici o fortareață magică unde să ne pitim mica noastră lume ideală. Buldozerul vine… În sunet de fanfară militară, sub artificiile sentimentelor colective integratoare, în aplauzele majorităților și mai ales sub privirile celorlalți, ale celor convinși că lor nu li se poate întâmpla nimic niciodată. De aceea, un răspuns direct la întrebarea dumneavoastră -romanul acesta este despre frică. Frica acelora care află că lor chiar li se întâmpla.
ELLE: Legat de povestea în sine, am două întrebări care m-au bântuit până la sfârșitul cărții: de ce Sonia Craiu alege să nu se confrunte cu Sorin Bratu , și de ce Sorin Bratu îi dedică , totuși, romanul Soniei Craiu? (Fără această dedicație, poate că viața Soniei și a familiei sale nu ar fi fost dată peste cap.)
BT: În filmul lui Bob Fosse, All that Jazz, un stand-up comedian, interpretat de Cliff Gorman, citează, într-o cheie umoristică, evident, cele cinci stadii ale pierderii și durerii descrise de psihiatra elvețiană Kubler-Ross-negarea, furia, negocierea, depresia și acceptarea. Fac trimiterea la filmul lui Fosse din onestitate, acolo am auzit pentru prima dată despre studiile în cauză. Sonia Craiu trece prin toate aceste cinci stadii. În zonele de furie și de negociere, ea încearcă să lupte cu problema, parcurgând pașii raționali ai unui om normal-cunoștințe, avocați, abordări instituționale, justificări. Am fost tentat să generez o confruntare între cei doi, ca și între soțul Soniei și Autor, dar m-am abținut, fiindcă nu cred că, în lumea noastră, o femeie cu profilul Soniei se va duce să stea de vorbă cu un bărbat care scrie ce a scris Autorul în acea carte. O femeie cu profilul Soniei iși va trimite avocații, fiindcă așa își proiectează ea imaginea despre drepturile încălcate-ceva de care se ocupă mereu altcineva. La a doua întrebare, de ce a publicat Autorul dedicația declanșatoare a crizei familiei Craiu, am mai multe răspunsuri. Primul care îmi vine în minte este un banc de pe vremea de dinainte de 1989. Întrebare la Radio Erevan: „Cu cine se învecinează URSS? Cu cine vrea!”. Sorin Bratu, Autorul, face acest gest fiindcă își permite. Al doilea răspuns este mai elaborat – în fond, Sorin Bratu calcă atât de multe legi, și penale, și morale prin activitățile sale, încât devine irelevantă răutatea din final. Nu dedicația a distrus viața familiei Craiu, ci întregul asamblu de agresiuni la adresa drepturilor individuale făcut de indivizi acoperiți de sistem. Dacă acea dedicație nu exista, familia Craiu trăia în continuare cu iluzia că lor nu li se putea întâmpla nimic, dar răul exista, în aceeași dimensiune, doar că fără consecințe asupra lor. Partea amuzantă este că, în principiu, unii dintre noi, oamenii moderni, am ajuns să ne rugăm să nu descoperim răul sau, mai corect, să nu ne descopere el pe noi.
ELLE: Personajul Mario Popescu mi se pare cel mai bine conturat și nuanțat. E cel mai „real” personaj al romanului, după părerea mea. Ați avut un model în viața reală pentru acest personaj, sau poate e compus din mai multe modele?
BT: Romanul Spada, apărut în 2001, a fost singurul în care personajele au urmărit un model existent în viața reală. Atunci am fost preocupat inclusiv de limbajul folosit de persoane vizibile din spațiul public românesc, de stilul lor editorialistic, de strategiile de comunicare folosite de aceștia. M-a interesat să scriu o cronică foarte aproape de realitatea vieții României in pragul mileniului al treilea. Deși a fost considerat a fi un roman cu cheie, am fost surprins in anul 2016 să constat că Spada a avut cota lui de succes în Franța, ajungând până în finala de patru a Prix du Livre Europeen. În rest însă, nu mă inspir după modele existente, ci după situații existente. Personajul la care faceți referire, Mario (Lars) Popescu, nu are un echivalent în cineva anume din lumea media, dar trece prin provocările, prin șocurile, prin mizeriile și, mai ales, prin fricile și căderile specifice acelei lumi. Am crezut mereu că jurnalistul post- revoluționar român, din presa scrisa sau televiziune, a fost cel mai expus personaj al noii lumi de după 1989. Și nu numai din perspectiva riscurilor acestei meserii, cât și din cea a tentațiilor, a accesului la o putere subtilă și devoratoare, palpabilă, dar niciodată controlabilă. S-a scris suficient de puțin despre incredibila forță a cuvântului și a imaginii în acești ultimi 27 de ani, mai ales în condițiile deșertului de dinainte de Revoluție. Făra a dori să polemizez cu nimeni, în general portretizarea acestei lumi (politic versus media) s-a făcut pe schema politician ticălos față în față cu jurnalist virtuos, corupt contra imaculat. Astfel incât, tot ce a rezultat sunt epitete și propagandă. La începutul anilor 90, parcă Mircea Dinescu spunea că Dumnezeu este cea mai democrată entitate cunoscută fiindcă a plasat ticăloși în toate taberele. Grija mea a fost ca fiecare personaj să conteze prin el însuși, nu prin categoria pe care o reprezintă în largul concert al mesajelor și strategiilor de imagine din jurul nostru.
ELLE: Dizertația din finalul romanului este cutremurătoare. Credeți că societatea românească are șanse să „se vindece”? Dacă da, când, căci este evident că Silviu Brucan a fost un optimist…
BT: Din tot ce am scris până acum, Libertate este cel mai puțin românesc roman. Agresiunea împotriva drepturilor și libertăților cunoaște o spirală ascedentă în tot spațiul democrațiilor liberale. Silviu Brucan a intuit corect anumite aspecte ale societății românești. Acei 20 de ani profețiți de el se refereau la perioada în care noi, românii, ar urma să ințelegem cum funcționează democrația. Probabil că va fi nevoie de mult mai mult până să ințelegem cum funcționează sistemul.