Subiect: romanul Băieţi aproape buni, Editura Tritonic, Bucureşti, 6 mai 2011
Autor: Alexandru MATEI
Sursa: Observator cultural
Nici nu mai ştiu de cînd n-am mai citit un policier. Sau un roman de aventuri sau, dacă vreţi, literatură „de consum“. Există nu doar prejudecăţi, dar mai ales o anumită formare care te orientează în lectură. Conform lor, eu cred că a citi cărţi uşor de citit este o pierdere de vreme, cu excepţia cazurilor în care aceste cărţi nu livrează o figură cu totul neaşteptată, ca Lolita, de pildă, caMetamorfoza şi ca multe altele. Este o pierdere de vreme, pentru că aceste cărţi nu te îndeamnă să te gîndeşti la condiţia ta sau a lumii în care trăieşti, ci să le uiţi, captat de poveste. Cărţile comerciale ar fi, deci, acele cărţi pe care, citindu-le, uiţi că ele sînt text, pentru că eşti invitat (manipulat) să te indentifici automat cu acţiunea, cu personajele, să intri adică în poveste, părăsind ceea ce se cheamă distanţa estetică.
Bun. Toată această teorie nu ar trebui să aibă nimic peiorativ, pentru că Poetica lui Aristotel tocmai pe valoarea sensibilă a acţiunii îşi sprijină argumentele. Dar la el e vorba despre o sensibilitate care capătă sens doar în cadrul unei morale apodictice. Morala aceea nu mai există, a rămas doar sensibilitatea. Dar chiar şi dacă am îndrăzni anacronismul, ar trebui să recunoaştem că literatura de consum de astăzi iese din „comedie“, dintr-un gen minor. Nu-i mai puţin adevărat că, de-a lungul secolului trecut, amatorul de „consum“ s-a rafinat, gustă ambiguitatea, înţelege şi cere aluzii. Consumul contemporan de artă vizează, generic vorbind, obiecte mai delicate, mai ambigue decît în urmă cu cîteva decenii.
Romanul poliţist n-a stat nici el pe loc. Din momentul consacrării lui ca gen, odată cu pozitivismul secolului al XIX-lea, a avut mereu lucruri de spus despre societatea contemporană primilor lui cititori. Sigur, odată cu apariţia televiziunii, devine mult mai simplu să te uiţi la un film poliţist sau la un thriller decît să citeşti o carte care nu-i menită să te facă atent asupra limbajului întrebuinţat. De aceea am început cu mefienţă Băieţi aproape buni, ultimul roman al lui Bogdan Teodorescu, despre persoana căruia probabil că nu trebuie spuse multe lucruri: îl ştiţi de la televizor. Dar am terminat romanul cu plăcere: autorul nu mai are nimic de învăţat în materie de roman de gen. Depinde acum care-i sînt intenţiile: să seducă sau să şi înveţe?
Şi eu îl ştiu pe Bogdan Teodorescu de la televizor, dar nu-l cunoaşteam ca autor. O scurtă carte de vizită: debutează în 1977, înRomânia literară, cu versuri. A publicat un volum de poezii şi două romane: Inofensivii Beatles (Editura Albatros, 1984), Copiii teribili nu învaţă istoria (Editura Albatros, 1991) şi Spada (Editura Albatros, 2002). În peisajul destul de sărac al literaturii poliţiste de la noi – remarcabil promovată însă în Ziarul de duminică, suplimentul Ziarului financiar –, Bogdan Teodorescu nu este încă un autor notoriu, şi asta numai pentru că a publicat prea puţin.
Cînd scriu însă „literatură poliţistă“, nu mă gîndesc doar la o naraţiune concepută în urma unor calcule şi dominată de tema calculului, de ideea enigmei ca înlocuitor al intrigii. Intenţia realistă a autorului este evidentă de la început. Băieţii aproape buni ai lui Bogdan Teodorescu sînt politicienii, protectorii şi protejaţii lor, precum şi poliţişti care trăiesc împreună o viaţă dominată de principiul „totul sau nimic“, dar, în acelaşi timp, de psihologia (colectivă) a lui „mai mult sau mai puţin“. Cu toţii sînt oameni care şi-au manifestat cîndva ambiţia de a urca pe scena politică sau au fost aduşi acolo prin tot felul de întîmplări neprevăzute. În această lume a calculului, în care dilemele cele mai frecvente şi mai mari constau în a face lucruri pe care sensibilitatea nu vrea să le comită (dar ajunge cu aceeaşi regularitate să asculte de primatul fricii de moarte, mereu autentică), aleatoriul este mereu declanşatorul dramei. Dar aleatoriul, accidentul devin repede motivul de fundal al realităţii reprezentate, o realitate care nu este rezultatul determinărilor tehnice ale romanului poliţist, ci una complexă pe care se naşte, la un moment dat, intriga.
Bogdan Teodorescu nu este deloc, aşa cum de altfel chiar mărturiseşte, un fan al psihologizării. Momentele de tensiune ale firului epic sînt, de fapt, noduri epice, nu ocupă eventuale paranteze de sondaj abisal în caracterul vreunui personaj: am spus, realism. Ceea ce se întîmplă este, deci, un accident. Firul epic însuşi este brodat, de la bun început, cu talent şi mai ales cu multă plăcere, pentru că autorului îi place să spună poveşti. Băieţii aproape buni sînt nişte oameni construiţi de poveşti, născuţi în poveste, care ascultă şi îşi spun unii altora poveşti, fiecare dintre ele venind să explice – prin alegorie – raţionalitatea unui eveniment petrecut pe firul epic principal. Autorul îşi oferă suficiente răgazuri pentru a spune poveştile acestea. Care desigur că, în final, se leagă şi pot fi, la rîndul lor, sintetizate. Băieţii aproape buni au o biografie de obicei dublă: viaţa de dinainte de 1989 şi cea de după. Majoritatea, tineri, au copilărit şi au apucat cîţiva ani de muncă sub Ceauşescu, după care au fost duşi de valurile cutremurului din decembrie în locuri-cheie. Peste toţi se ridică – asemenea unei chei de boltă a tuturor poveştilor depănate în carte – nea Vio, securistul „neutru“, acum bătrîn şi văduv, care vrea să-şi răzbune soţia spînzurată şi din pricina actualului Preşedinte (personaj generic, dar care trimite pe alocuri la cel care ne conduce astăzi). E drept, poate că ar fi fost interesant ca motivaţia actelor lui nea Vio să nu fi fost răzbunarea, temă banală de thriller. Redat alternativ, la persoana întîi şi mai puţin la persoana a treia (pentru că el ocupă punctul de vedere omniscient), nea Vio rămîne totuşi un personaj puternic, din discursul căruia nu cîştigă numai naraţiunea, ci şi cunoaşterea istorică a cititorului.
Pentru că această carte rămîne, dincolo de genul în care o înscrie autorul şi pentru cine ştie să citească, o sursă de atitudine istorică exemplară. Pentru a vorbi despre România, Bogdan Teodorescu nu-l alege doar pe acest sumbru şi simpatic totodată (în funcţie de locul în care te întîlneşti cu el) nea Vio, ci şi pe Desmond Carr, un om de afaceri scoţian care cunoaşte ţara din anii ’70 (motivul străinului care, văzînd lucrurile de departe, le apreciază obiectiv). El este cel care pune punctul pe „i“-ul, să-i spunem, epistemic al acestui roman: el observă cum Marian Munteanu, victimă a mineriadei, „face un partid împreună cu şeful de atunci al unui serviciu secret, unul dintre coordonatorii mineriadei […]. Românii, aşa cum îi cunosc eu, sînt oamenii din această lume cel mai greu de surprins cu acest tip de nepotriviri. […] Dacă îi vine lui bine, oricine poate spune orice. Şi nici nu-i de mirare şi nici de condamnat“.
Aici stă şi explicaţia adverbului restrictiv din titlu: cazul de crimă în jurul căruia se fac şi se desfac iţele acestui thriller poliţist şi „han-al-ancuţei“ în acelaşi timp este unul anodin în sine. Moartea victimei a fost accidentală, şi tocmai de aceea, pe acest vid de semnificaţie fiecare parte implicată ajunge să lupte pentru impunerea propriei versiuni. Sigur, în cele din urmă, cei „aproape buni“ cîştigă – à la Pyrrhus, însă. După cum sentimentele se schimbă în funcţie de rezultatul calculelor făcute de eroii romanului, nici resentimentele nu le otrăvesc viaţa pînă la capăt.
În acest punct mi se pare că thrillerul reuşeşte să-şi depăşească statutul de roman de gen inteligent şi că intenţiile autorului devin „serioase“. Putem vorbi, fără să greşim, despre subtilitatea unei viziuni: tot ceea ce se întîmplă de-a lungul celor istorisite suferă şi se hrăneşte în acelaşi timp dintr-o criză de semnificaţie. Nu doar moartea întîmplătoare a unei ziariste – moarte care devine armă sau bombă cu explozie imediată în mîna actorilor puterii şi ai opoziţiei – n-are o marcă limpede. Dar întreg fundalul istoric al biografiei caracterelor apare „fluid“ şi supus unor reconfigurări permanente: Revoluţia din 1989 nu face decît să impună minciuna teroriştilor, care să-i menţină la putere pe regizori (a fost sau nu?); guvernul democratic din 1996, pentru care autorul acestui roman a fost şef de campanie, lasă în umbră oameni-simbol pentru a promova incompetenţi (a fost o a doua revoluţie sau nu?). Evenimentele care scandează istoria României s-au întîmplat, de bună seamă. Dar ceea ce s-a întîmplat, de fapt, se arată mereu mai puţin, mai slab, mai moale, mai cenuşiu decît ar fi fost nevoie pentru o mare naraţiune. De la Burebista la Ceauşescu şi de la Iliescu la Băsescu, istoria României se manifestă ca un şir de mituri grosolane, de efemeride ambalate ţipător şi perisabil, de angajamente pe care toţi le declară, dar pe care nu şi le ia nimeni.
Băieţi aproape buni are o morală: istoria măruntă şi istoria mare nu sînt în România spaţiile agonale ale manifestării radicalităţii, ci pieţe în care nici un vînzător nu ajunge să fie împuşcat, pentru că nu împiedică, în cele din urmă, vînzarea produselor nimănui. Totul este de vînzare, dar negoţul se sprijină pe instinctul supravieţuirii şi pe o automulţumire burgheză pe care românul le arepour le meilleur et pour le pire. Morala aceasta nu e anodină, nu e nici evidentă şi nici defetistă. Puţini dintre noi, puţini dintre cei care se numesc intelectuali publici au curajul de a şi-o asuma (fiind mult mai răspîndite ditirambul şi diatriba), pentru că puţini au curajul să accepte relativitatea istoriei, pornind de la care semnificaţiile pot fi într-adevăr reformulate şi redate cunoaşterii.
Ambalată într-un roman de acţiune doldora de poveşti cu pseudoeroi, oameni care s-au ajuns, morala aceasta poate trece numai cu condiţia unui cititor dotat cu o oarecare experienţă de lectură. Miza ei poate dispărea însă cu totul dacă cititorul se lasă furat de poveste şi ajunge comod la concluzia că, în general, „politica e de rahat“. Acesta este riscul oricărui scriitor care se adresează celor mai mulţi.